Gratii

Strâng gratiile în mâinile arzând
Și lacrimi reci îmi mângâie obrajii,
Ca un executabil ‘n fața ultimei țigări
Deschid larg ochii pentru prima oară.

Ce văd?
Tot o celulă dincolo de gratii!

O periuță ofilită lângă robinet,
Deasupra ei m-orbește soarele-n oglindă,
Pe ceafă-l simt întâia oară-arzând,
Din spate chicotesc copiii,
Mă-întorc trezit și fug cu inima în gât,
Din spate-un râs fetid
Să nu m-ajungă.

N-o lua personal

Daca nu-ti place fata mea, daca prezenta mea nu-ti da o stare buna, inchide dracu’ pagina asta si da-mi un-friend, un-follow, sterge numarul meu de telefon din agenda, printeaza poza mea si dispretuieste-o! Daca tu ma dispretuiesti, imi va fi o placere sa-ti intorc acelasi sentiment, innobilat insa de creativitatea mea. Sa stim foarte clar ca nu dam doi bani unul pe celalalt, ca nu avem incredere unul in celalalt, ca suntem convinsi, fiecare pentru el, ca celalalt e de cacat, nu are caracter, e nociv pentru societate, viitorul tinerilor frumosi, bla, bla … e minunat si recomfortant. Dispretul impartasit e noua normalitate. Fiind-mi dusman fatis, mi-esti aproape prieten, scuipane-am in fata pe strada!

Democartia, cu mecanismul ei implacabil de autoperfectionare ne-a adus binecuvantarile tolerantei absolute. Eliminand incet orice forma de oprimare, am ajuns de la renuntarea la sclavagism, la sclavagismul minoritatilor. Cam cum dormea iepureste in timpul nazismului minoritatea de nemti-oameni, care n-au denuntat evrei, de frica SS-ului, ne va fi si noua somnul, daca nu reusim sa ne cenzuram atat de bine, incat sa nu mai nutrim absolut nimic in afara de apreciere, intelegere si respect fata de Anet, vecinul nostru pederast, sau Ahmet, saormar, care-n oricare din zile se poate enerva, lasa de saorma si apuca de chestii serioase. Practic, daca Anet sau Ahmet sufera, e mai ales din vina noastra, furia si ura lui de minoritar ne e binemeritata, nu va disociati niciodata de ea!

Incercand sa ma informez in privinta tendintelor „tinerilor idealisti” de astazi, ca pregatire pentru intrarea in adolescenta a fiicei mele, am descoperit notiunea halicunanta, emanatie a noii stangi extreme, de „Gender Terrorism”. Orice asocierea a unei persoane genului masculin sau feminin este vazuta ca ofensa. Mai mult, actul primordial de terorism de gen este stabilirea sexului de catre medic la nastere. Nu glumesc, va invit sa cautati.

Prevazand aceasta disolutie de repere in evolutia ei naturala, nu e departe momentul in care fiecare individ se va putea declara ca minoritate, obligand societatea sa-i accepte, chiar sa-i finanteze propria versiune de normalitate, cu cat mai alienata, cu atat mai demna de sustinut. Un paradis, sau dictatura nepasarii? Caci toleranta asta rece, care ingheata simplitatea vie care ne uneste, inseamna doar una: nepasare, indiferenta fata de sine si ceilalti pentru ca exclude comunicarea personala. Nu putem comunica autentic daca nu ne regasim in celalalt, daca nu avem voie sa ne placa sau sa ne displaca. Nu putem comunica fara a impartasi sentimente.

Mjlocul de propagare al acestui surogat de caldura umana, numit toleranta, este sugestia perfida de a nu lua lucrurile personal, de a te abtine sa raspunzi afectiv, lasand totul sa treaca pe langa tine fara sa te atinga. Daca Ahmet iti declara cu ochii bulbucati ca vrea sa-ti omoare familia, civilizatia, rasa, n-o lua personal, daca e Love Parade si nu poti iesi cu copiii din casa, daca se fac toalete unisex in scoli, n-o lua personal, stai deoparte, daca nu te mai intelegi om cu om, daca nu-ti mai simti fratele aproape, n-o lua personal. Daca cumva cauti in continuare o cale de a iubi fara a uri, de a aprecia fara a dispretui, de a mangaia fara a lovi, daca nu mai simti limita intre normalitate si nebunie, daca nu-ti mai auzi busola interioara, trezeste-te sau du-te dracu’, esti de cacat, n-ai caracter, nepăsarea ta naște zilnic noi dictatori encefalopati.

Daca nu, hai sa ne sarutam.

PSD, oglinda urii noastre

E mult mai greu să lucrezi cu ce ai, decât să crezi în minuni, să te inflamezi, să te angajezi idealist fără sa te cheme altceva decât lipsa proprie de orizont, după care să fii dezamăgit, distrus și penibil, amenințând că emigrezi numaidecât, de ca și cum ar sta nemții, americanii și japonezii cu urechea pe șina așteptând sa vii să-i salvezi.

PSD, câștigător concomitent la puncte, prin knock-out și absența adversarului, se umflă ca o pânză în care ne suflăm cu foc ura, disprețul, fractura de noi înșine. Pentru oamenii „de bine”, „civilizații” și „civilizatorii” cu nasul pe sus, cinstiții de paradă și tot restul filfizonilor, votanții PSD întruchipează sub diverse forme inamici comuni, figuri detestabile, ținte ale nevoii lor de a (se) disprețui: mitici, securiști, corupți, cripto-comuniști, aroganți, nenorociți, ticăloși, etc. Câteodată, reprezintă însuși pretextul pentru a face orice măgărie, rămânând în același timp cu mâinile curate față de propria conștiință: „sunt pervertit de sistem, n-am nicio alta șansă”.

Continuă să citești PSD, oglinda urii noastre

Lăsați-mă să-înnebunesc

Lăsați-mă să-nnebunesc încet de voi,
Dați-mi uitarea-n alte ploi.
Un careu.

Ne-am dat o întâlnire,
Am deschis ochii-n ea și v-am văzut lipsa de-nceput.
De ce?

Eram cu toții acolo și totuși am venit și eu,
Sau așa am crezut.
Și suntem fără lipsă, printre noi.

Iar dacă-am ști,
Dacă prin negură ne-am aminti,
Ce ușor, ce nimic nu e a fi,
N-am mai chiuli
In gluma asta cosmică de-a deveni.

Fericirea doare

Nu pacea, liniștea, împlinirea de rahat, budismul, alea nu dor, alea doar te iau de cap. Fericirea reală, pură, când ți se împlinește dorința cea mai viscerală, incontrolabilă, josnică și de nerostit. O poți arăta doar din priviri, într-o clipa de încredere intimă, cu ochii șliț, perfizi și neîncrezători. Dorința care te posedă, încolăcindu-se în jurul gâtului tău ca rădăcinile unui copac mlăștinos, când se împlinește, începi să poți să respiri, să-ți simți plămânii plini de lumină, tălpile abia atingând pământul.

Doar împlinirea, chiar și parțială, a minunii codate până-n cel mai mic detaliu în sufletul tău, e fericire. Și doare, electrocutează și înjunghie, ca un burghiu de lumină care pătrunde în câteva secunde prin granitul speranțelor tale împietrite, maturizate în robotul care ești.

Și-atunci durerea ce-i, dacă fericirea doare tot la fel? E același burghiu, care de data asta, sfărâmă o speranță. Da-o dracu! În ambele cazuri speranța, vehiculul durerii, va dispărea, fie împlinită, fie sfărâmată.

Esențială e durerea, ea te mută din loc, te zdruncină, ea e macazul care te ridică pe o noua treaptă, ea e renașterea ta. Orice sentiment puternic, devastator, e perceput ca durere, acolo e decizia, vocea tunătoare universuliu.

Și mână blândă, iubitoare.

Ceva frumos

Știm totul de la început, nu? Știm, nu-i așa, că doar iubirea contează, că e ceva în noi ce n-are legătură cu trupul și nu se duce în pământ, că cineva acolo sus ne iubește, ne învață, că nu-i nimic întâmplător, că nu suntem singuri, iar singurătatea ne-o poate dovedi, că n-avem altă alternativă la a ne iubi unii pe alții și prin asta pe noi înșine, viața, clipa veșnică. Știm că nu avem nimic și că nu avem nevoie de nimic ca să fim fericiți. Suntem recunoscători, știm că ni se întâmplă lucruri minunate, care dor – și-n spate zâmbește Dumnezeu.

Le știm, nu? Atunci de ce naiba ne tot prefacem că urmărim altceva, să fim importanți, să avem dreptate, să fim mai buni noi decât alții, să fim cool, să avem, să fim însemnați, să fim puternici, să nu mai suferim, să controlăm. De ce ne vindem gogoașa asta unii altora de mii de ani? Noi nu o credem, cei cărora le-o vindem nu o cred, rămânem doar într-o eterna mirare: de ce oare tot primim gogoașa asta la mestecat non-stop? Într-atât ne mirăm încât, dacă întâlnim pe cineva care nu ne-o vinde, care ne arată fără îndulcitori credința și visele lui, limpezi, asumate, palpabile, ne speriem, ne recunoaștem în ele și ne speriem, ne repliem, o dam la-întors, păi că nu-i așa, păi că să vezi … și ne facem bucațele și ne trebuie timp sa ne recompunem Cyborg-ul.

Poate o facem din respect, ca spălătoresele la râu, care freacă, scot jegul, nu privesc cerul. Poate suntem minunați, înainte de a fi buni.