Despre prietenie

”They flutter behind you your possible pasts
Some brightened and crazy, some frightened and lost”

Asta era târziu, în adâncul prieteniei noastre. El purta deja vesta de blugi, cu numele formației cusut pe spate: Pink Floyd. Recitam împreună albumul ” The Final Cut” cap-coadă, iar ”Shine On You Crazy Diamond” era despre fiecare și amândoi, în plină viață.
Dar nu de atunci era eroul meu, nici de când, în prima pauză a unei zile de luni m-a chemat în WC-ul băieților pentru a împărți cu mine o doză de 33ml de Pepsi, adusă de tatăl lui din Turcia – era la doar câteva luni de când eram împreună și știa deja că nu fumam din țigările mele decât dacă nu găseam vreun fraier să-mi dea – nici de când a acceptat să-mi lase prima șansă în încercarea de a cuceri o fată, în care credeam amândoi că suntem îndrăgostiți. Era eroul meu din acele prime zile, în clasa a IX-a, când l-am cunoscut.
Sălile noastre de clasă erau alăturate, iar între ușile lor, ce dădeau în holul întunecat de la parter, se găsea o bancă lungă sub formă de bârnă, cum se găseau pe atunci în toate sălile de sport. Pe această bancă îl găseam în pauze, înconjurat de colegii lui din B, eu fugind de colegii mei din A. Umplea bine blugii și tricourile, fără a fi nici gras, nici musculos. Ochii lui albaștri invitau la un mozol abisal și la supunere. Carisma lui venea dintr-un fel binevoitor și stingher de a fi șmecher și un mod savant de a fi bleg. Pentru scurt timp am aparținut cercului său de admiratori, dar fazele, privirile pe furiș, lenea mărturisită, subînțelesurile prinse din zbor, ne-au făcut repede să simțim că putem împreună să evadăm, să cucerim și să ne batem joc.
Am evadat împreună din lumi create de alții, apoi din lumi create de noi, am cucerit, am construit și ne-am bătut joc. Și în tot acest timp am vorbit despre toate și orice, uneori ore în șir zilnic, cuprinși într-o bulă de suficiență leneșă, dar cu ferment. Crezusem că e eroul meu pentru că reușea atât de ușor să se facă iubit, că-l simțeam cu trecerea anilor că are grijă de mine, că-mi ține spatele și-mi înțelege nebunia. Este eroul meu pentru că m-a ales.
M-am agățat uneori de el, cum te agăți de vedete, dar el a fost cel ce s-a supărat când am plecat în lume.
Am fumat, am băut și-am stat la taifas în bucătăria lui cu templu budist și candelabru de nea Pandele, în care mereu trebuia să curețe după mine. Am reușit la 40 de ani să mergem împreună la un concert Pink Floyd. Doar noi doi, văzându-ne ca două bule legate de-un cordon care, în loc să ne țină, ne lasă liberi.
Am tot așteptat să ne maturizăm, cu-aceeași lene, deși copii fiind știam c-am să salvăm această lume.
De prost, ieri l-am trădat pe-al meu prieten, o piatră țâpată pieziș a spart oglinda în care ne priveam, fiecare mai mult pe el Am rămas fără imagine, puricii de pe ecran sunt praf de cioburi. Ne simțim prin țepii ce-au ajuns în carne, sfâșiind vălul de amor.
Peste un an, de ziua lui, îi iau pantofi de piele și mie o cutiuță de lustragiu și-o să-l privesc în ochi, cum se privește.

”Stepping up boldly one put out his hand
He said, ” I was just a child then, now I’m only a man”

Do you remember me? How we used to be?
Do you think we should be closer?”

Povara mândriei

Libertatea începe cu descoperirea faptului că Cineva acolo sus ne iubește. Ne iubește cu tot ce am fost, tot ce suntem și tot ce vom fi vreodată. Ne iubește de ca și cum am fi doar noi pe lume de iubit, deși nu suntem. Această iubire ne umple golul din Suflet și îl transformă într-o cascadă iar atunci, realitatea lui ”suntem” înlocuiește nevoia de a fi într-un fel, chiar și nevoia de a fi noi înșine, care este doar o altă formă de a fi într-un fel. „A fi” începe prin a nu mai judeca și-a fi ascultător față de ceea ce te mișcă, Căci ce altceva face iubirea, decât să miște, să tulbure, să inspire, să însenineze, să apropie și să se joace liniștit într-o lume luminoasă.
Putem – și facem asta atât de des – să nu credem, să nu ne lăsăm iubiți, să ne placă atât de mult golul din Suflet, încât să nu vrem să-l umplem niciodată, decât parțial, folosind surogate: putere, succes, confort, dreptate, frumusețe, copii, etc. Vom descoperi în final că ne era doar teamă că nu suntem iubibili așa cum suntem și din cauza asta trebuie să ne păstrăm controlul, trebuie să ne păstrăm mereu un ultim surogat, cu care să ne amăgim. Varianta că nu putem fi iubiți exact așa cum suntem este inacceptabilă, pentru că este varianta de la care nici noi, nici nimeni altcineva nu ne poate salva. Dacă însă alergăm după himera că putem fi iubiți dacă (orice, suntem mai buni, mai înțelepți, mai frumoși) ne păstrăm speranța că, a dobândi iubirea stă în puterile noastre. Însele noțiunile de bine și rău, provenite dintr-o percepție difuză, inspirată cumva din basmele copilăriei, semănată în noi de o autoritate morală din afara sufletului nostru, sunt iluzia unor vectori pe axa dintre singur, rece și împreună, cald.
Ce relevanță ar avea iubirea primită ca răsplată?
De aceea, a deveni este o aroganță, mândria de a avea un merit, de a fi realizat ceva, de frică

Prolog la un taifas

„Trebuie să trăieşti şi să înveţi să râzi. Trebuie să înveţi să asculţi această blestemată muzică radiofonică a vieţii, trebuie să admiri spiritul care se ascunde dincolo de ea, trebuie să înveţi să râzi de disonanţele ei” Hermann Hesse – Lupul de Stepă

În copilărie, când ne întâlnim cu multe situații pentru prima oară, încercăm adesea marea cu degetul, urmărind curioși reacțiile pe care le obținem, imităm comportamente ale maturilor, sau aplicăm reguli pe care le-am învățat de la aceștia. Observăm în permanență reacțiile mediului la acțiunile noastre și băgăm la cap. Pe măsură ce ne dezvoltăm, situațiile cu care ne confruntăm încep să semene în puncte esențiale cu experiențe din trecut, situațiile și dilemele încep să se repete, parțial. Se formează obiceiul de a căuta automat aceste asemănări, pentru a putea accesa și învățăturile asociate. În majoritatea cazurilor aceste învățături, ca și procesul de a le accesa nu ne sunt conștiente, nu pătrund până la nivelul înțelegerii noastre. Le percepem, mai degrabă, ca emoții, senzații fizice, declanșate de evenimentul actual: confort, atracție, repulsie, neliniște etc. Aceste senzații sunt de fapt amintiri de deslușit. Mergând conștient pe firul lor și lăsând liber mecanismul asociativ, identificăm aproape instantaneu elementele esențiale ale evenimentului actual: asemănările, elementele de noutate, modul în care ne poate afecta, posibilele urmări, chiar și posibilitățile de a ne completa și rafina cunoașterea pe o anumită temă. Astfel ne îmbunătățim zi de zi, strategiile de gestionare, atenţia noastră se concentrează şi ascuțește, învăţăm să ascultăm în interiorul nostru. Pe măsură ce folosim din ce în ce mai multe nuanțe și înțelesuri din trecut, deciziile noastre devin mai intuitive, mai “pe sufletul nostru”. Ele implică din ce în ce mai puţin raţionament logic, bazându-se din ce în ce mai mult pe o combinatorică antrenată.

Începem să identificăm din ce în ce mai bine aparențele, pistele false, să le dăm la o parte precum decojim o ceapa, până ajungem la un miez pe care îl simţim definitoriu. Ne oprim din scrutare în momentul în care știm ce vrea situația respectivă de la noi și considerăm că avem informaţiile necesare și atitudinea potrivită pentru a folosi situaţia prezentă în mod optim.

Un bun exemplu sunt convorbirile telefonice. De la primele cuvinte, uneori chiar de la „alo”, ne formăm o impresie puternică asupra interlocutorului nostru. Ne dăm seama de la primele cuvinte dacă convorbirea e în registru profesional sau privat, în ce dispoziție se află interlocutorul nostru, dacă ne reproșează ceva sau vrea ceva de la noi. Inflexiunile vocii și momentele în care acestea apar devin mai importante decât mesajul însuși. Un prieten, un iubit sau iubită ne vor spune întotdeauna, pe lângă conținutul mesajului și că le e dor de noi, ne reproșează ceva sau ne mulțumesc, în general vrând ceva de la apropierea noastră. Continuă să citești Prolog la un taifas

Masca

O clipă doar de fericire,
Un da la tot ce ești, șoptit,
Și masca ta, ce-i apăra pe toți de tine,
Mândrie-n lupta ta de asuprit,
O simți de lut, te-înțeapă, nu mai vrea să șadă,
Vezi munții de efort ce te-au îmbătrânit.

Masca de lut nu-ți va mai fi prieten,
Altcineva cu ea te-a înavuțit.

De vei mai vrea să îți acoperi râsul-plânsul,
Fă-ți straie doar de-acoperit,
Și când te întâlnești din nou cu tine,
Asculta-te spunând „bine-ai venit”.

Taj

Mahal –> mahala, ce transformare la preluarea in Romana. 

Nu stiu daca măreția are de-a face cu iubirea, nu stiu nici de ce ai vrea sa-ti păstrezi măreția dupa ce mori.

Dar faptul ca totul in interiorul si împrejurimile Taj-ului respecta cu strictețe principiul simetriei, cu excepția amplasamentului mormântului lui, care e excentric, lateral fata de al ei, imi spune ca ceva a fost acolo 🙂

Delhi


Mult mai curat si ordonat decat Mumbai, procent mai mic de musulmani – in templele hinduse e interzisă burka, iar populația musulmană e relativ izolata intr-un cartier, vizibil mai spart. Ghidul nostru Sikh, se plânge de Ghandi ca a permis musulmanilor sa rămână in India, la despărțirea Pakistanului. 

Prețurilor din restaurante, li se adaugă in jur de 40% TVA si alte taxe, lucru ne-specificat nicăieri. Chiar si prețului camerei de hotel, rezervate prin Booking i se adaugă la fata locului vreo 20% taxe. 

Stat 1,5h la Immigration, viza costa 90€/persoana si nu mai merge „on arrival”. Fiecărui turist se încearcă in zadar sa i se ia amprente: întâi pui mâna, nu merge, mai jos, mai sus, nu merge, iti da o soluție cu care sa te freci pe mâini, pui, nu merge, abia dupa aia vine cu un șervețel si șterge suprafața de contact, pui, tot nu merge, beculetul roșu continua sa palpaie, grănicerul se uita obosit, dupa aia concentrat in ecran si zice ca a mers si-ti pune ștampila si te lasa sa treci. La un metru in spatele ghiseului dai de un tip care verifica daca grănicerul a pus ștampila. Ei toti sunt zen. 

La intrarea in Templul Akshardam, am fost pus sa arunc țigările si bricheta la coș. La ieșire, le-am putut recupera din același loc. O vaca, 3 boi. Vaca o fi si ea sacra, știe cineva?

Copiii (5 si 10 ani) sunt inițial puțin reticenți, apoi spun ca e iute mâncarea, apoi sunt puțin scârbiți in jurul mulțimii din jurul Gate of India, apoi, văzând ca părinții se simt bine, încep si ei sa nu se mai gândească si sa intre in atmosfera vibranta si in fond foarte umană. 

Noaptea, la întoarcerea acasa, cartierul aduce a Titan, înainte de intifada canină.