În București, fără treabă

A început de ieri să se încălzească brusc. Încet se topește zăpada căzută peste weekend și ne cufundăm dimpreună în anotimpul de fleașcă bucureșteană.

Totul este să ai timp, deci să n-ai treabă. Dacă ai timp, ieși din acea hărțuire permanentă, care face Bucureștiul atât de insuportabil, ieși de sub stăpânirea lui „cu orice preț” și redevii om, te ridici deasupra haitelor dezlănțuite și le dai – suveran – mult râvnita prioritate.

După prânzul liniștit la „Nicorești”, cu borș de miel și flecăreală relaxată, caut un loc de parcare în zona Inter. Prima variantă este, evident, parcarea hotelului. În fața barierei, după ce mă lasă să aștept vreo jumătate de minut, paznicul se răstește la mine: „Nu mai e parcare publică aici de 4 luni, dom’le!” Abia atunci observ mirat, indicatorul către parcarea subterană cu acces prin spatele sălii Atelier. Pe drum într-acolo, găsesc loc pe trotuar, chiar vizavi de ambasada americană. E antipatic de bine păzită și împrejmuită ambasada țării ai cărei ambasadori nu contenesc a face aprecieri didactice cu privire la democrația noastră, în timp ce protejează un soldat american, ucigaș din culpă, la volan. Mă uit la dublul gard de peste 2 metri, la trotuarul pe alocuri blocat și văd cum cea mai mare putere a lumii afișează teama, cea mai desăvârșită democrație își controlează cetățenii la tot pasul și cum în România ar fi complet inacceptabilă cenzura pe care o practică „cea mai liberă” țară … din lumea a treia, așa cum spune un prieten – evreu, ce-i drept – din NY.

Dând colțul dreapta pe Magheru mă întreb cum e posibil ca arhitecții interbelici să fi fost atât de vizionari în construirea bulevardelor largi. Să fi fost responsabil doar modelul parizian? Iar cei de astăzi? Își bat joc, n-au viziune nu mai ştiu ce sau pe cine sa imite? Ajung în fine la Sala Dales, curios să aflu ce „s-a mai gândit între timp”. Sobră ca întotdeauna, Sala Dales rămâne credincioasă clasificării profesioniste, fără a scoate in evidență super-vandabilul. În raionul de anticariat găsesc, emoționat de românescul de atădată, sumedenie de schițe, planșe și documente, printre care, o acțiune la purtător a ”Marmoroș Blank”, ca cea din poveștile bunicilor. Rafturile, lăzi de buqin-iști așezate vertical, conțin un podpuriu de opere esențiale franceze, literatură clasică românească și tratate nemțești: ”Der Nationalsinn der Bukowiner”. Mă-ntreb dacă nu cumva meteahna lucrului făcut în dorul lelii, niciodată până la capăt am deprins-o în comunism.

Chiorându-mă miop printre rafturi, descopăr – și nu la secțiunea politică – un număr cam mare de opere ale unor politicieni actuali, Varujan Vosganian, Adrian Năstase, Marko Bela. Nu știu cum să iau această observație: fie mocirla politicii are darul de a purifica sufletul și a-l înălța spre poezie, fie avem de-a face cu delirul împăratului poet (Nero), care arzând Roma, devine liric în convingerea lui că o înalță. Mă-ntreb cănd o să găsim în librării ”Balada flotei pierdute” sau disertația filozofică ”Așa grăit-a Căpitanul nostru!”. În fine, mă rezum la două volume despre teme care mă preocupă actualmente: un tratat despre ortodoxie, în antiteză cu practicile creștine occidentale și sfidând actualitatea și o istorie a conflictului israelo-palestinian/arab. Împreună: aproape 100 Lei – cultura ca lux. Găsind în rafturile de DVD-uri doar capodopere internaționale gen ”Transformers” și ”Prét a porter”, întreb mirat la casă de filme românești. ”Încercați la Diverta.”

Părăsesc Sala Dales totuși cu bucurie copilărească: gândirea romănească rămâne parte din mine.

Seara, ne întâlnim mai mulți, într-o berărie cu producție proprie, Berestroika. Ne urcăm în deliciosul taxi bucureștean din Drumul Taberei, o localitate limitrofă, la 45 de minute de București. Văzându-mă că dau să arunc jumătatea aprinsă de țigara, taximetristul sare ca ars: ”N-o arunca dom’le, urcă așa, că s-a făcut două sute de mii un pachet!”. ”Unde mergeți?”. ”Un local, Berestrioka, pe lângă Udriște. Îl știți?”. ”Nu, dom’le, da’ poate-mi aduc aminte”, și pornește în trombă. După un timp îl întreb: ”Și dacă nu vă aduceți aminte?”, uitând că evident suntem deja per tu. ”Lasă, nea că ne descrucăm noi!” … și mă relaxez , purtat de valul povestirilor șoferului meu cu fes alb în cap. Încep să bombăn ca servitoarele, căci m-am lăsat convins de un prieten să facem un ocol semnificativ, pentru a-l lua ”în drum”. Șoferul meu zâmbește ironic: ”N-o știi, nea, pe aia cu prietenii și nevasta?”. ”Care?”. ”Dom’le, cum îi crești, așa te are!”. M-a cucerit pentru restul serii înțelepciunea agramată. La Berestroika, printre beri tulburi, negre și cocktail-uri cu Tequila îi imaginez variante. Berea variată e însoțită de delicioase mezeluri și sortimente de pește: afumat, prăjit, tartar .. insă și de mitraliera de povestit a unuia dintre patroni, mult prea expansiv.

După o discuție lungă, cu o persoană, mult prea perplexă în fața nedreptăților ce i se fac, am o viziune: nu poți fi foarte bun, atunci când vezi mai multă bunătate în tine decât în ceilalți. Mă las dus de amețeală în delirul meu vizionar, împărtășindu-l suav cu nebunul meu de suflet și acceptând adulația de sine, desuet.

Ajuns acasă, la 3 dimineața realizez, mulțumită unei dulci stări de renunțare, esența irezistibilă a Bucureștiului: în timp ce în alte orașe ajungi cineva prin acțiune, construind ceva, în București, trebuie doar să te lași dus de legea lui, învaluit în muzica lui de ceoaflă și înțelepciune, mitocănie și poezie. A … și să nu-ți pese unde-o să te ducă.

Noapte bună, București.

Lasă un răspuns