Ne e frică de femei?

Câți dintre noi și-au depășit frica de femei? Începând prin a și-o recunoaște.

Câți dintre noi n-au simțit în stomac puterea mamei – prima noastră femeie – impunându-se în fața fermității lipsite uneori de imaginație a tatălui? Pe bună dreptate, sau nu. De căte ori nu ne-am simțit neajutorați în fața arsenalului de crize și pisălogeală, iraționalitate etalată cu virtuozitate de Dorina, Didina și Sofica, lăsându-și bărbații fără grai? De căte ori nu ne-am pus problema, pe drumul maturizării noastre că trebuie să găsim răspunsul adecvat acestor manifestări. Și câți dintre noi l-au găsit? Pe cel adecvat, nu disproporționat, nervos, frustrat, arogant, supus sau violent uneori.

În timp ce acasă trăiam încă sub dominația – în primul rând afectivă – a primei femei, ne trezeam la pubertate, electrocutați de hormoni și plini de bube, chinuindu-ne în fel și chip să atragem atenția vreunei zâne din clasă, căreia oricum, în 90 % din cazuri îi plăcea de un bubos cu 2 ani mai mare. Până la urmă însă, după multe erecții și exerciții, transformări și figuri copiate de la alții mai avansați, ne iese! Avem în sfărșit o prietenă, am căzut în grațiile unei ființe cu care ne putem derula complexele proceduri interne hormonale și afectiv-instictive, cumulate în jurul determinismului procreator. În acești ani de început s-a întâmplat o separare: pentru unii dintre noi femeile au rămas ceva foarte dorit, aproape cu teamă și evident greu de avut. Pentru cei mai norocoși, au devenit ușor de avut. Pentru toți însă, au rămas și rămân greu, imposibil de înțeles. Toată viața. Ne fac fericiți și ne frustrează, ne dau cele mai adânci clipe de liniște și ne provoacă ulcer, ne costă scump. Și totuși știm cu toții că ne completează, ne ajută să ne împlinim menirea și ne chinuie. Cum să nu ne fie frică de acest balaur cu șapte capete în fața căruia nu reușim mai niciodată să avem reacții adecvate, venit parcă din altă lume să ne împingă permanent spre granița nevrozei?

Și totuși, cum putem să ne familiarizăm pe deplin cu ele, cum putem scăpa de frica de ele, demitiza balaurul? Ințelegându-le? Nu prea funcționeză, fie pentru că ele însele nu se înțeleg, fie pentru că nu ne permit să le înțelegem. Învățându-le limbajul simbolic? Poate. În primul rând, însă, empatizând, dansând cu ele, în ambele lumi, a lor și a noastră, împăcați cu femeia mamă și cu femeia pradă, reunite în ele.

5 comentarii la “Ne e frică de femei?”

  1. E usor daca intelegi ca si femeia, si barbatul, sunt manifestari ale aceleiasi fiinte incredibil de complexe, complexate, speriate, naive, avide, bosumflate, parcate neregulamentar, incisive, creative, si-tot-asa: omul. Diferentele sunt de ambalaj, de exprimare, de nuanta. Intelegerea si acceptarea lor, a diferentelor, ne face completi. Si demersul asta poate fi facut numai cu iubire – nu cea carnala, tactila, nici cea care iti pretinde sa nu te mai uiti la meci – ci aceea care iti permite sa iti golesti mintea si sa iti deschizi inima. Si care topeste babaurii ca Raid mustele pe inserat 🙂

  2. Asa e, Ana! Pentru a ajunge la iubire, totuși, trebuie sa începem prin a ne mira cu teama de necunoscut, de neînțeles. Apoi prin a învăța sa-l respectăm.

    Dar, într-adevăr, nu putem cunoaște cu adevărat ceva decât prin iubire.

  3. Si uite asa confirmi singur celebra vorba ca – in spatele oricarui barbat de succes se afla o femeie puternica!
    Vezi Mesterul Manole..sa nu crezi ca-i o poveste reala, nu e zidita nici-o Ana in cladirea aia, e o filozofie populara exact despre ce scri tu!

    curaj si incredere in femeie ce te iubesc

  4. @Roro:

    🙂 Mai degraba: în fața oricărei femei fericite, se află un bărbat liber .

Lasă un răspuns