Ascuns sau la vedere în comunicare

Mă număr printre cei care preferă să comunice la nivel rațional, recepționând totuși nivelurile mai adânci ale comunicării: afectiv, corporal, inconștient, etc. Fac asta din două motive:

  1. Respect: decid să iau în serios, ceea ce interlocutorul meu decide să-mi transmită, nu ceea ce intuiesc eu, sau rezultatul interpretărilor mele empirice,
  2. Mă simt mai sigur în comunicare la nivel rațional decât intuitiv, interpretativ, eventual speculativ.

Condiția ca să pot rămâne în teritoriul meu preferat, al comunicării raționale este ca semnalele pe care le recepționez la celelalte niveluri să nu contrazică flagrant mesajul la nivel rațional. Dacă aceasta se întâmplă, este clar că interlocutorul meu vrea cu tot dinadinsul să-mi ascundă ceva, ba chiar să mă inducă în eroare, sau mai simplu, să mă mintă. În acest caz, îmi pierd rapid interesul de a comunica la orice nivel cu interlocutorul respectiv, părându-mi-se inutil, atât să continui să mă las indus în eroare, cât și să încerc să descopăr un adevăr mascat într-o mie de veșminte. Revin atunci la paradigma respectului: dacă omul vrea să mă mintă, de ce să-i fac eu în ciudă, descoperindu-i minciuna, sau mai cinic: dacă-i descopăr minciuna, tot nu voi putea avea încredere în el, deci la ce să-mi mai bat capul?

Așa sunt eu, în partea cealaltă însă avem o categorie de oameni care sunt mai interesați, nu doar de celelalte niveluri de comunicare, ci de exact lucrul sau ideea pe care interlocutorul lor vrea s-o ascundă, mergând până la a bănui automat o parte ascunsă conștient în orice comunicare, cu orice interlocutor. Cu alte cuvinte, ei pornesc de la premiza lipsei de sinceritate la mai toți interlocutorii lor, ba chiar a intenției omniprezente de a minți. La primă vedere au dreptate, sunt șmecheri, nu sunt naivi, sinceritatea nu poate într-adevăr fi de la sine înțeleasă, dar … nici minciuna. Și în definitiv, cu ce drept îi deranjează pe ei lipsa de sinceritate a interlocutorilor – N.B. în cazul în care aceasta nu e chiar minciună?

Mă irită atât atitudinea scrutătoare a acestor „ne-naivi”, care încearcă din reflex să caute mereu în spatele celor spuse, cât și rigiditatea imbecil-zâmbitoare a unui interlocutor care refuză să ia în calcul altceva decât mesajul rațional transmis direct. Cred că inteligent ar fi să validăm între ele informațiile recepționate prin diversele antene cu care am fost înzestrați întru comunicare, prioritatea excesivă acordată unuia dintre canale, având întotdeauna ca efect vicierea comunicării. Noroc că avem mult de învățat fiecare de la fiecare în acest domeniu. 🙂

Lasă un răspuns