De ce nu ține “Je suis Charlie”

Charlie-Hebdo-LickNepotrivirea

Domnul președinte Iohannis a înlocuit poza de profil a paginii sale de Facebook – cea de care s-a ajutat cu atât succes în campanie – cu textul “Je suis Charlie”. Pe frontispiciul Arcului de Triumf din Paris a apărut același text. O grămadă de personalități simt nevoia compulsivă de a declara că sunt sau nu sunt “Charlie”. Oare ce mesaj clar, răspicat și responsabil, de-o gravitate corespunzătoare evenimentelor au vrut ei să ne transmită? Toți și-au umplut gura de cuvântul “solidaritate”. Cu cine? Cu victimele ca persoane? Păi aceștia sunt decedați, tocmai află la prima mână cum se desfășoară orgiile între zei. Nu știu ce rost are să te solidarizezi cu niște persoane decedate. Nu mai bine te-ai solidariza cu cei rămași în viață, lider politic fiind? Normală față de victime ar fi fost exprimarea de regrete, simpatie, condoleanțe, în nici un caz să te declari “Charlie”. Dacă victimele ar fi fost șomeri, ce făceai, te solidarizai cu serviciile sociale, sau la moartea lui Dali te declari ceasuri curgătoare? Iar apoi chiar declarația “Je suis Charlie” nu înseamnă solidarizare ci identificare. Poate dânșii se identifică cu produsul “Charlie” sau cu valorile pe care cred ei că acesta le reprezintă, caz în care noi ar trebui eventual să credem că Iohannis, Merkel sau Hollande sunt adevărate fântâni arteziene de umor, gândire creativă, îndrăzneală și lipsă de prejudecăți. Evident, această identificare nefericită i-a scos din sărite pe supraviețuitorii din redacția numitei reviste, care au declarat prompt că vomită pe “je suis charlie”-iști. Evident și declarația nu sunt “Charlie” e o aberație. Păi cum ai putea fi?

Mesajul

Dar să nu fim mefianți, aleșii au vrut cel mai probabil să spună că susțin libertatea de expresie și condamnă terorismul, mesaje de o platitudine înspăimântătoare, mai ales în condițiile de război în care ne aflăm. Și ar fi bine dacă ar fi doar platitudini pornite dintr-o amorțeală, apatie sau evaluare greșită a situației. Din păcate, lipsa totală de mesaj, asociată cu adoptarea unui slogan complet nepotrivit trădează un singur lucru: frică, frică palpabilă, dacă privim chipurile șefilor de stat, adunați braț la braț in centrul Paris-ului, vrând parcă să demonstreze: frigul (frica) nu ne învinge, ne putem incălzi între noi. Și din păcate cu asta și rămân, încălzitul între ei și bătutul pe umeri – și ei, și noi – liderii europeni neavând nici măcar hotărârea clară de a se opune islamizării și scindării societăților lor, darămite o viziune de abordarea a problemelor care au dus la atacurile de marți.

Tot ce-am putut auzi a fost: toleranță, unitate, împăcare și mai ales îmbrățișarea celor 99,9999 % musulmani așa-ziși pașnici și doritori de a îmbrățișa valorile occidentale, de teamă ca nu cumva să nu se supere vreo 1-2 dintre cei care nu s-au apucat încă să taie capetele necredincioșilor. Falimentul politicienilor europeni constă în încăpățânarea de a rămâne reactivi, mereu în urma evenimentelor, de a nega existența confruntării, de a nu induce în societățile lor schimbările profunde necesare supraviețuirii culturale, spirituale și în cele din urmă politice.

Direcția

M-am întors după câțiva ani în centrul Frankfurt-ului pe care-l cunoșteam bine.  Nu m-a surprins să văd într-o seară de weekend că tinerii de origine turcă sau arabă erau majoritari, cu asta eram obișnuit. M-a frapat însă imediat o schimbare profundă de atitudine, de nivel al privirii: de la “de jos în sus” la “de sus în jos”. Noi, bătrînii europeni, “necredincioșii” suntem din ce în ce mai mult fraierii care și-o iau. Și pe bună dreptate, pentru că suntem necredincioși. În asta constă forța lor, a militanților islamiști, în credința lor fanatică, la nivelul ăsta se dă lupta. Ne înșelăm crezând că fanatici sunt doar cei militanți, habar n-avem cât de fanatici sunt cei care deocamdată sunt pașnici. De aceea nu vom putea opune nici măcar pe termen mediu unor milioane fanatizate, credințele noastre desacralizate sau, mai bine zis, lipsa noastră de crez. Concentrarea încrâncenată a europenilor pe un set de valori superficiale (politețe, corectitudine, toleranță) golite însă de năzuințe profunde umane, concentrarea pe individualismul egalitarist și lipsit de aspirații suprapersonale, doar le adâncește rânjetul pe față “adevăraților credincioși”. În aceste condiții pot părea doar hilar-amare indemnurile politicienilor europeni spre intensificarea eforturilor de integrare, subînțelegând ei integrarea minorităților musulmane în societățile occidentale, când de fapt procesul este exact invers. Mai trebuie să avem puțină răbdare, regulile de integrare a necredincioților in marele califat abia au fost re-editate și sunt puse în aplicare cu minuțiozitate în proiectul pilot numit IS. De fapt ele sunt enunțate în plenurile unor parlamente europene de câțiva ani, doar politicienii europeni par a nu le auzi, nu-și pot permite să le audă, din moment ce nu au nici un răspuns de dat. Iar răspunsul ar fi pe cât de simplu pe atât de de bun simț: legea ți-o faci, dacă vrei, la tine acasă. Pentru a putea spune lucruri simple și de bun simț, e însă nevoie de:

Credința

Poate că teama reală a liderilor europeni, dîrdîind strânși laolaltă în centrul Parisului, era că nu mai au ce să ne ofere: nu mai avem nevoie de paznicii unor valori fără viață, ci de oameni cu un Crez, capabili să însuflețească.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.