Pentru noi cine se mai roagă?

Nu-mi invidiez copiii pentru ștafeta pe care o vor prelua și tăria de care vor trebui să dea dovadă. Sper sa le pot transmite cât am primit și cât am adăugat în plan spiritual. Am primit de la părinții mei credința că ai nevoie de o credință. Și am primit de la părinții mei credința că există credință bună și credință rea. În esență am primit smerenie și speranță pentru inimă. Această credință se opune total post-spiritualității predominante actual în societățile occidentale printre care, România face atâtea eforturi să se numere.

La rândul meu am admirat sistemul occidental, luminos, eficient și tolerant. Am fost primit în Germania cu deschidere – rolul meu de forță de muncă ieftina și calificată a fost afirmat fără ipocrizie de la început – fiind judecat în funcție de acțiuni și performanțe. Motivația mea superioară a fost monetizată fără falsă condescendență, iar creativitatea răsplătită fără păreri de rău. După câțiva ani de observație și lecții puse cap la cap, am învățat că modul în care oamenii sunt priviți, în funcție de coloratura lor etnică sau de orice alta natură, e în principal determinat de demnitatea cu care ei își poartă această identitate, nu de toleranța sau deschiderea majoritarilor – în orice societate. Excepțiile au fost de natura să confirme această regulă. Am găsit multă inspirație în valorile occidentale, elaborate și impunătoare prin aerul lor detașat-aristocratic de esențe prețioase, decantate de-a lungul secolelor de civilizație neîntreruptă. Am găsit multă siguranță în stabilitatea uimitoare a acestor valori la nivelul întregii societăți, inclusiv a celei urbane – cunoșteam această stabilitate din România doar în legătură cu tradiții și obiceiuri populare, autentice numai în mediul rural, cu care, din păcate avusesem prea puțin contact.

Pe nesimțite însă, am permis să fie înlocuită în inima mea speranța în iubirea eternă, salvarea providențială dintr-un ciclu naștere-moarte din care nu putem ieși bazându-ne exclusiv pe forțe proprii, acceptarea naturală a lui „Dumnezeu știe” cu speranțe de împlinire socio-familială și încrederea oarbă că pot înțelege, pe măsură ce înțelegerea și percepția mi se adânceau legile universului subtil, pe care-l percepeam din ce în ce mai deslușit. Înlocuiam, mânat de o trufie ca mămăliga la crescut, credința primită pe calea inimii din care m-am născut, la mine acasă, cu o sinteză a obiceiurilor și valorilor bon ton-ului internaționalizat, întruchipat în jet-set-ul corporatist. Determinismul maslowian, altoit cu oportunism corporatist de nivel înalt promitea cel mai facil drum spre borcanul cu miere. Atitudinea de toleranță savantă și impersonală, prin care sclavilor eliberați li se inducea atitudinea de slugă, combinat cu aderența de turmă la un „political correctness” desuet, aveau darul de a amorți conștiința și năzuința, până la generalizarea unei autosuficiențe terne. Inocularea noii orânduiri occidentale avea loc subtil și fățiș în același timp – partea evidenta contribuind la ascunderea influențelor subtile, subliminale.

Totuși, amintirea vie și din ce în ce mai des recurentă a tatălui meu îngenunchiat în rugăciune, ținând mâinile împreunate și privirile ridicate spre icoana Maicii Domnului, aducea în sufletul meu sentimentul, care s-a dovedit salvator, de rușine și înstrăinare față de propriul trecut. Trăiam un vis fără substanță. Mai trăiam? Fetița mea de 8 ani începea să pună întrebări despre Dumnezeu și moarte. De ce oamenii se omorau intre ei? Răspunsurile mele erau ca înregistrate pe bandă, sunau metalic, un alt cuțit care mă ajuta să simt măcar locul în care știam că am o inimă.

După un vis fără substanță, a urmat cum era normal, o trezire la fel de lipsită de substanță: am înțeles, mi-am căutat identitatea, mi-am afirmat cu pieptul umflat apartenența și opțiunile. Toate acțiunile mele rămâneau însă dedicate propriei persoane și dezvoltării ei, la fel de maslowiană ca până atunci. Roata de hamster în care pedalam voios, cunoscuse o nouă sofisticare.

Dar universul sufletelor nu vrea să ne piardă, chiar și un miligram de credință ajunge pentru salvarea noastră. Dumnezeu, în milostenia lui, ne dă șansă după șansă să alegem după adevărul inimii noastre și astfel s-o redescoperim mereu. Ne dă posibilitatea să vedem întruchiparea lipsei Lui, ne ușurează rătăcirea printre aparențe.

În legătură cu amenințarea musulmană, a barbariei etalate și puse în scenă cu atâta consistență, a martiriului fraților sau ne-fraților în credință, n-am mai putut să derulez în fața copiilor mei aceeași bandă de magnetofon. Mi-am văzut copiii, m-am văzut pe mine în genunchi cu pumnalul la gât, obligat să renunț la credința mea în schimbul vieții. Oare cum aș alege? Ce-aș face cu imaginea tatălui meu, rugându-se în genunchi? Oare cum aș putea să găsesc altfel puterea de a alege credința, decât în rugăciune, văzând puținătatea ei? Dar oare copiii mei vor știi să aleagă când le va fi rândul? Vor recurge și ei la Rugăciune sau la psihologie? Ii va ajuta imaginea mea rugându-mă în genunchi? Din fericire m-au văzut, ne-am rugat de multe ori, toți trei în genunchi, puță de patru ani, îngânând și el ceva nedeslușit, dar cu mâinile împreunate și ochii ridicați spre icoană. Le va ajunge asta, în condițiile în care tot norodul din jur nu știe să arate decât furie neputincioasă, fără a știi măcar să și-o vadă? Ce altceva decât rugăciunea ne poate salva de dubla neputință: a ne lupta sau a ne accepta sfârșitul în numele adevărului inimii noastre?

În fața războiului religios, declarat din afara și din interiorul societăților în care trăim de teocrații islamice din ce în ce mai agresive, răspundem cu aceeași neutralitate morală desuetă, jumătate morți în autosuficiența noastră. Înspăimântați de detașarea cu care privim propria neputință, rămânem fixați în refuzul de-a numi răul rău, pentru noi și pentru copiii noștri. Prin ce altceva decât lipsa noastră de credință, ne pot învinge aceste hoarde dezlănțuite. Oare chiar credem că se vor mulțumi cu hibrizi culturali, atâta vreme cât în chiar dogma lor noi suntem niște porci care trebuiesc convertiți. eliminați sau obligați să plătească bir pentru a rămâne în viață și a fi tolerați, ca porci.

Cât de ușor este să acuzăm oamenii pentru răul din spatele lor și să fim orbi la orbirea lor. Privind în ochi acest rău, vedem în primul rând necesitatea sa imperioasă, irațională și de necontrolat de a converti sau a elimina – de fapt doar de a elimina -, de a se extinde cu orice preț, vedem hidoșenia faptului că nu contează nici cât un capăt de ață oamenii, nici cei convertiți deja, nici cei încă liberi. Contează doar reducerea la tăcere și puterea totală. Dacă privim răul în ochi, ca și binele, nu-l mai vedem doar în oameni, nici în noi, nici în ei, putem să nu mai luptăm nici împotriva lor, nici împotriva noastră. Reușim, măcar atâta timp cât nu suntem sfârtecați de gloanțe, nu ne sunt mamele și iubitele violate, să luptăm împotriva răului de dincolo de ei, cu Binele de dincolo de noi, invocându-l prin rugăciune și credință, întrerupând reciprocitatea răului. Atitudinilor anti-umane cu care suntem confruntați, pornite nu din psihologia, ci din credința lor sfidătoare de rațiune, nu putem să opunem decât dârzenia inimii și atitudini conforme credinței noastre. Dârzenia noastră în a ne apăra și a opri carnagiul, nu poate însă fi bazată tot pe ură, ci pe rezistență, credință și sacrificiu. De sub maldărul până la cer de arme inutile, de care nouă înșine ne e mai teamă decât lor, va trebui fiecare dintre noi să regăsim tăria sufletului nostru gata de sacrificiu. Putem întoarce celălalt obraz când este vorba de obrazul mândriei noastre, nu când obrazul e al credinței și culturii noastre. Miza e umanismul umanității. Dacă ei cred în ură, nouă în ce ne rămâne să credem?

Încredințându-ne visului inimii noastre, copiii noștri vor continua să creadă în inima lor. Astfel visul fiecăruia, privindu-se în oglindă va rămâne viu și ne va însufleți. Ne vom ruga mai departe în genunchi, sperând în iubirea veșnica și crezând în tot ce-i omenesc.

Lasă un răspuns