Prolog la un taifas

„Trebuie să trăieşti şi să înveţi să râzi. Trebuie să înveţi să asculţi această blestemată muzică radiofonică a vieţii, trebuie să admiri spiritul care se ascunde dincolo de ea, trebuie să înveţi să râzi de disonanţele ei” Hermann Hesse – Lupul de Stepă

În copilărie, când ne întâlnim cu multe situații pentru prima oară, încercăm adesea marea cu degetul, urmărind curioși reacțiile pe care le obținem, imităm comportamente ale maturilor, sau aplicăm reguli pe care le-am învățat de la aceștia. Observăm în permanență reacțiile mediului la acțiunile noastre și băgăm la cap. Pe măsură ce ne dezvoltăm, situațiile cu care ne confruntăm încep să semene în puncte esențiale cu experiențe din trecut, situațiile și dilemele încep să se repete, parțial. Se formează obiceiul de a căuta automat aceste asemănări, pentru a putea accesa și învățăturile asociate. În majoritatea cazurilor aceste învățături, ca și procesul de a le accesa nu ne sunt conștiente, nu pătrund până la nivelul înțelegerii noastre. Le percepem, mai degrabă, ca emoții, senzații fizice, declanșate de evenimentul actual: confort, atracție, repulsie, neliniște etc. Aceste senzații sunt de fapt amintiri de deslușit. Mergând conștient pe firul lor și lăsând liber mecanismul asociativ, identificăm aproape instantaneu elementele esențiale ale evenimentului actual: asemănările, elementele de noutate, modul în care ne poate afecta, posibilele urmări, chiar și posibilitățile de a ne completa și rafina cunoașterea pe o anumită temă. Astfel ne îmbunătățim zi de zi, strategiile de gestionare, atenţia noastră se concentrează şi ascuțește, învăţăm să ascultăm în interiorul nostru. Pe măsură ce folosim din ce în ce mai multe nuanțe și înțelesuri din trecut, deciziile noastre devin mai intuitive, mai “pe sufletul nostru”. Ele implică din ce în ce mai puţin raţionament logic, bazându-se din ce în ce mai mult pe o combinatorică antrenată.

Începem să identificăm din ce în ce mai bine aparențele, pistele false, să le dăm la o parte precum decojim o ceapa, până ajungem la un miez pe care îl simţim definitoriu. Ne oprim din scrutare în momentul în care știm ce vrea situația respectivă de la noi și considerăm că avem informaţiile necesare și atitudinea potrivită pentru a folosi situaţia prezentă în mod optim.

Un bun exemplu sunt convorbirile telefonice. De la primele cuvinte, uneori chiar de la „alo”, ne formăm o impresie puternică asupra interlocutorului nostru. Ne dăm seama de la primele cuvinte dacă convorbirea e în registru profesional sau privat, în ce dispoziție se află interlocutorul nostru, dacă ne reproșează ceva sau vrea ceva de la noi. Inflexiunile vocii și momentele în care acestea apar devin mai importante decât mesajul însuși. Un prieten, un iubit sau iubită ne vor spune întotdeauna, pe lângă conținutul mesajului și că le e dor de noi, ne reproșează ceva sau ne mulțumesc, în general vrând ceva de la apropierea noastră.

Alte exemple sunt legate de profesia, sau domeniile noastre de interes. Un medic vă avea o primă părere despre afecțiunea pacientului de la primul contact. Sunt prea cunoscute poveștile în care un detectiv, pornind de la un detaliu neînsemnat și fără vreo legătură evidentă cu cazul investigat, ajunge la elucidarea cazului.

Măsura în care suntem dispuși să citim printre rânduri, să captăm și să prelucrăm mesajele discrete afective, subliminale ale interlocutorului nostru sau ale situației în care ne aflăm, depinde de disponibilitatea noastră pentru acea persoană sau situație, de deschiderea noastră, în final de opțiunea noastră de a lua lucrurile și oamenii personal. Dacă nu suntem dispuși să fim deschiși şi personali, vom rata posibilitatea de a percepe și înțelege esențialul, vom vedea întotdeauna doar vârful icebergului, nu vom ști, în esență ce ni se oferă și ce se așteaptă de la noi.

În mod paradoxal persoanele care aleg să ducă mereu discuția într-un plan al neutralității, care se rezumă mereu la conținutul pragmatic al discuției și refuză în plan personal să fie implicați, par a fi cei care controlează cel mai bine discuția și își urmăresc cel mai eficient obiectivele. De asemenea aceștia par a fi cei mai corecți, ei neputând fi influențați, manipulați și la rândul lor refuzând jocul și manipularea interlocutorului. În fapt, o comunicare în care unul dintre interlocutori este deschis, deci subiectiv și personal, iar celălalt obiectiv, calculat și impersonal, e inegală și unidirecțională din punct de vedere afectiv, neputând să atingă scopul unei comunicari reale. Manipularea provine din faptul că interlocutorul impersonal nu onorează disponibilitatea partenerului său de dialog de a fi personal, transmițând de fapt un mesaj afectiv de respingere și va folosi foarte probabil, atât poziția de putere, cât și informațiile obținute unidirecțional. Doar raportându-ne deschis și cu o disponibilitate personală pe măsura situație și a interlocutorului, putem să ne urmărim de fapt interesele și dorințele personale, corect contextualizate față de intresele și dorințele persoanei alăturate..

Potențialul implicării personale, cu toate planurile percepției în comunicare este uriaș, deschizând accesul mesajelor subtile, simbolice asupra conștiinței. Meditând asupra întrebărilor „de ce eu?”, „de ce acum?”, observând modurile în care orice interacțiune ne alterează conștiința și traiectoria, vom descoperi intenția și știința fiecărui lucru de a ne influența, de a trăi cu noi. Deslușind simbolurile, învățăm să auzim vocea, să simțim prezența iubitoare din spatele tutror aparențelor.

Primul pumn mai serios În figură l-am încasat în curtea Școlii Numărul 12 din Brașov, prin clasa a cincea sau a șasea, de la un pui de țigan. Deși pentru câteva secunde, am perceput un întuneric dens, amețitor, conștiința mea, pusă brusc în alertă a scos la iveală mecanisme de percepție și evaluare până atunci nebănuite. Înainte chiar să-mi fi revenit lumina ochilor, mi-am dat seama că nu murisem și că nu aveam un răspuns adecvat la ce mi se întâmplase. Mult timp după ce, indignat, m-am plâns peste tot, căutând protecție și răzbunare, s-a născut în mine mugurele unui sentiment, care-mi șoptea că am și eu o vină. Nu atunci, în copilărie am fost capabil să aud și să interpretez acest sentiment, ci mult mai târziu. După multe situații în care se năștea în mine sentimentul că urmează să încasez un pumn în figură, situații care mereu mă duceau cu gândul la țigănușul meu, am reușit să-l înțeleg pe el și să mă înțeleg pe mine. Mi-am descoperit refuzul arogant de a vorbi pe înțeles omului, am descoperit că pumnul acela în figură era pur și simplu limba lui, modul lui de a se face înțeles, luat în seamă. Pumnului aceluia nu i-au urmat alții, nu m-a tăvălit pe jos, și-a spus doar părerea, cu osul, urmărind apoi satisfăcut reacția mea, parcă știind cumva că urmează, în timp să-l înțeleg. De asemenea, lipsa mea structurală de răspuns din acel moment, m-a ajutat să mă diferențiez, să-mi dezvolt atenția, intuiția și o grămadă de alte strategii pentru a face față pe viitor unor situații asemănătoare. Câştigul cel mai important însă este participarea acelui băiat la viaţa mea, influenţa pe care a avut-o şi mâna din spatele mâinii care s-a făcut pumn.

Nu doar oamenii ne inspiră, ne schimbă şi ne influenţează traiectoria, ci şi obiecte, locuri, cărţi, totul. Mult timp am fost atras în mod misterios de Nisa, de aerul ei monden, elegant şi totuşi nepretenţios, de Hotel Negresco, Promenade des Anglais, vânzători ambulanţi, câmpuri de lavandă şi Mistral. Am crezut că sunt fermecat de o combinație ale acestor elemente, până ce, într-una din dăți, ne-având unde să dorm, am ajuns într-o mansardă de sub 10 mp, cu duşul în bucătărie şi un dormitor cât o saltea, închiriată de o tânără pereche de români, pe care îi vedeam pentru prima oară. Acea noapte, acea întâlnire m-a ajutat în alt mod să mă diferenţiez, să-mi iau în serios latura creativă, să adulmex basme şi să fiu mai fericit.

O picătură de rouă surprinsă intre petalele unei flori, sau în vârful unui fir de iarbă vorbeşte despre prospeţimea dimineţii care, ce poate fi altceva decât o şansă de-a nu repeta rătăcirile de ieri? Privită impersonal, această legătură poate părea lirică, cel mult, o poezie ce ne poate înfrumuseţa o clipă sau, prin disonanța ei cu ororile povestite de alarma ceasului deşteptător, ne poate irita.
Până și ceasul deșteptător ne povestește, despre onoarea de a avea responsabilități, de a servi când alții depind de tine, dar și despre plăcerea simplă a lenii, sau eliberarea de a face ce ne place, acceptând în schimb orice răsplată.

Există o lume în care vom fi deschiși și personali și în care tot ce există și e manifest, ni se adresează în mod direct, de ca și cum am fi singurul interlocutor din lume. Lucrurile, oamenii, florile, ne transmit magia lor, inspirându-ne și lăsându-se inspirate de noi, în simfonia existenței.

A iubi înseamnă a aparține şi a cânta împreuna, după o partitură compusă din ascultare, în fiecare zi.

Lasă un răspuns