Lăsați-mă să-înnebunesc

Lăsați-mă să-nnebunesc încet de voi,
Dați-mi uitarea-n alte ploi.
Un careu.

Ne-am dat o întâlnire,
Am deschis ochii-n ea și v-am văzut lipsa de-nceput.
De ce?

Eram cu toții acolo și totuși am venit și eu,
Sau așa am crezut.
Și suntem fără lipsă, printre noi.

Iar dacă-am ști,
Dacă prin negură ne-am aminti,
Ce ușor, ce nimic nu e a fi,
N-am mai chiuli
In gluma asta cosmică de-a deveni.

Fericirea doare

Nu pacea, liniștea, împlinirea de rahat, budismul, alea nu dor, alea doar te iau de cap. Fericirea reală, pură, când ți se împlinește dorința cea mai viscerală, incontrolabilă, josnică și de nerostit. O poți arăta doar din priviri, într-o clipa de încredere intimă, cu ochii șliț, perfizi și neîncrezători. Dorința care te posedă, încolăcindu-se în jurul gâtului tău ca rădăcinile unui copac mlăștinos, când se împlinește, începi să poți să respiri, să-ți simți plămânii plini de lumină, tălpile abia atingând pământul.

Doar împlinirea, chiar și parțială, a minunii codate până-n cel mai mic detaliu în sufletul tău, e fericire. Și doare, electrocutează și înjunghie, ca un burghiu de lumină care pătrunde în câteva secunde prin granitul speranțelor tale împietrite, maturizate în robotul care ești.

Și-atunci durerea ce-i, dacă fericirea doare tot la fel? E același burghiu, care de data asta, sfărâmă o speranță. Da-o dracu! În ambele cazuri speranța, vehiculul durerii, va dispărea, fie împlinită, fie sfărâmată.

Esențială e durerea, ea te mută din loc, te zdruncină, ea e macazul care te ridică pe o noua treaptă, ea e renașterea ta. Orice sentiment puternic, devastator, e perceput ca durere, acolo e decizia, vocea tunătoare universuliu.

Și mână blândă, iubitoare.

Ceva frumos

Știm totul de la început, nu? Știm, nu-i așa, că doar iubirea contează, că e ceva în noi ce n-are legătură cu trupul și nu se duce în pământ, că cineva acolo sus ne iubește, ne învață, că nu-i nimic întâmplător, că nu suntem singuri, iar singurătatea ne-o poate dovedi, că n-avem altă alternativă la a ne iubi unii pe alții și prin asta pe noi înșine, viața, clipa veșnică. Știm că nu avem nimic și că nu avem nevoie de nimic ca să fim fericiți. Suntem recunoscători, știm că ni se întâmplă lucruri minunate, care dor – și-n spate zâmbește Dumnezeu.

Le știm, nu? Atunci de ce naiba ne tot prefacem că urmărim altceva, să fim importanți, să avem dreptate, să fim mai buni noi decât alții, să fim cool, să avem, să fim însemnați, să fim puternici, să nu mai suferim, să controlăm. De ce ne vindem gogoașa asta unii altora de mii de ani? Noi nu o credem, cei cărora le-o vindem nu o cred, rămânem doar într-o eterna mirare: de ce oare tot primim gogoașa asta la mestecat non-stop? Într-atât ne mirăm încât, dacă întâlnim pe cineva care nu ne-o vinde, care ne arată fără îndulcitori credința și visele lui, limpezi, asumate, palpabile, ne speriem, ne recunoaștem în ele și ne speriem, ne repliem, o dam la-întors, păi că nu-i așa, păi că să vezi … și ne facem bucațele și ne trebuie timp sa ne recompunem Cyborg-ul.

Poate o facem din respect, ca spălătoresele la râu, care freacă, scot jegul, nu privesc cerul. Poate suntem minunați, înainte de a fi buni.

Cura de biscuiti

Cand intalnesti pe cineva si vezi in ochii lui ca STIE, viata din tine s-a indragostit din nou de nesfarsit. Cand vezi ochii celuilalt umezindu-se de aceeasi fragilitate, inteleapta nesiguranta, de abis, de duiosia nebuniei, de dorul nesfarsit de aceeasi casa de care nu ne amintim, il intrebi soptit: “Tu unde-ai adormit de te-ai trezit in viata asta?”. Raspunsul din ochi, ca o concluzie relevata simultan: “Langa tine.”. Ai putea sa-i spui orice, dar vorbele nu-ti vin, ar insemna o fragmentare, totul e deja acolo. E o cadere intr-o perna moala, pe cale de-a se transforma in asfintit.

O alta constiinta te-a lasat sa-i auzi imnul catre cer, sa-i gusti vasnicele lacrimi. Timpul, real doar in asteptarea revelatiei a disparut, parca nu s-ar fi stiut vreodata de el. Realitatea e vrajita. In sincronizarea magica dintre constiinte, nesigurantele, paradoxurile existentiale isi pierd puterea de-a ne inlantui, transformandu-se in pitici, toti in ajutorul Albei ca Zapada, iar cand ea isi gaseste printul, parasesc tiptil povestea. Povara sinelui, scarbosul labirint al destinului solitar dispare, constiinta se largeste si depasind limitele artificiale ale individualitatii, isi observa continuumul. Unirea se produce cu fiecare secunda cu care privirea staruie, dispar zidurile dinlauntrul carora zbieram de-o viata la propriul ecou. Pace, da pace, minte linistita si recunostinta. Simtirea se amplifica, sufletul se limpezeste pana in adanc, toate sensurile impartasite sunt mai adevarate decat orice sens individual, viata a scapat de orbecaiala, ne privim in ochi, durerea impartasita s-a transformat in comfort, energia unui bland orgasm sudeaza la cald privirile unite in intimitatea primordiala. In cateva minute am ars mii de etape, am rezolvat cea mai grea problema din culegerea vietii: a ne da din calea noastra.

Continuă să citești Cura de biscuiti

Ioana!

Ce faci soro? Ai facut-o lata! Ai simtit linistea nefiintei si ti-a placut, sau te-ai indragostit de Zero? Spune-mi si mie ce-ai visat? Cum a fost cand ai simtit ca nu te mai intorci? Ti-ai gasit traseul printre ecuatii si-ai tasnit spre lumina rezolvarii, sau a-ncetat durerea sa mai fie vesnicul enunt?

Te-as certa si m-as certa ca n-am reusit impreuna sa te impulsionam s-o iei pe scurtatura, sa parasesti paradoxul nesustenabil in care te aflai. Dar cum s-o iei acum, tocmai acum, cand n-ai luat-o niciodata, cum sa fugi de imposibil, de haos, cand il auzi vorbindu-ti, acum mai deslusit decat oricand? Daca marea demonstratie se continua in alta dimensiune, bring it on, baby, ride or die, motherfucker! Nu, soro, esti cool, esti cool si cold. Dar pot sa plang, da, imi dai voie, nu-ti perturba factorii? Ti-ar ale naibii ecuatiile! Cine puii mei e haosul asta, sau dimensiunea asta, sau demonstratia asta fucked up in care tu trebuie sa faci lumina, care are nevoie de tine mai mult ca noi, ha? I know, you’re gonna tell me one day.

Cat te mai simt aproape, cat te mai simt aici, trebuie sa-ti spun macar cu ce ma enervai tu maxim, sa stii sa-i enervezi si pe altii. Fiecare dintre noi am fost mai putin singuri datorita tie, tu! Stiai de noi de fiecare, se uneau niste fire la tine, caci numai tu stiai sa le innozi. Aveai incredere in toti, ne stiai iubirile, ratarile, n-ai reusit sa fii dezamagita de nimeni, nici macar de … nimeni, desi, ce bine ti-ar fi prins. Si totusi tu erai singura in pofida noastra. Aveai odaia ta, cu drama, cu absurd frumos si cald sarcasm. Odaia ta cu vise. Ai luat-o cu tine? Zi? Sau ne-ai lasat-o noua, s-aflam ce nu mai esti?

Nimeni n-a putut sa duca “tot sau nimic”-ul tau, iar tu nu-ti mai faceai iluzii. Te indepartai de noi in tot, te indepartai de noi in nimic. Si te apropiai cu inima.

Ce sa-ti mai zic? Hai, mai vorbim, vezi ce faci. Pe mine ma asteapta baietii afara, hai, te pupa Cipi.

Ce?
Da, ma le zic, hai vorbim. Don’t be a stranger! Please.

Nu-mi impart egoismul cu nimeni

Aproape toti cei apropiati mie se arata deranjati si ofensati de egoismul meu. Maica-mea spunea despre egoismul meu ca e “rapace, atroce si feroce”. Nepasarea fata de dorintele si nevoile celorlalti, adesea nedeclarate, indiferenta mea fata de “binele” lor si obiceiul de a-mi da prioritate la accesul la comfort si lucruri placute, mi-au atras milioane, kilometrii intregi de reprosuri exasperate: cum de nu inteleg ca e imposibil sa fiu cum sunt, cum de intarzii atat de mult sa ma schimb? Urmeaza de cele mai multe ori lamentari de genul: “Nu stiu cum te suport(i)!”, sau “Sunt eu/suntem noi prosti ca te acceptam!”, sau “Cat o sa mai incerci sa-i prostesti pe toti?”. Dupa aceste reprosuri vin sfaturile amenintatoare, despre ce ar trebui sa schimb neintarziat pentru a evita iminenta eliminare, marginalizare, declasare. Mai devreme sau mai traziu mai toti se lumineaza la fata, au patruns marea taina: “Ba, tu nu pricepi nimic, esti chiar nesimtit” si privind la cei din jur: “nuu, omul e nesimtit, e incredibil de nesimtit!”. Si gata, ne-am linistit cu totii. S-a gasit explicatia: n-are cum sa nu mai fie egoist, ca e prea nesimtit sa vada ca ne deranjeaza pe toti. Si viceversa e adevarata: n-are cum sa fie mai putin nesimtit, ca-i prea egoist. Gata, misterul s-a elucidat, ne putem vedea de treaba. Vestea buna e ca discutia si disperarea se termina la un moment dat, vestea proasta e ca ea poate dura mult si e repetitiva. Desi am rezolvat-o o data, problema revine, doar doar i s-o gasi o alta rezolvare, mi se dau sanse peste sanse sa eludez cumva acest blestem. Si eu, nimic.

Continuă să citești Nu-mi impart egoismul cu nimeni

Irezistibila chemare

Vreau, tânjesc să-ți aparțin,
Să mă topesc în palma ta
Ca un fulg de nea
Să-mi pierd cărarea vreau, în lumea ta.

Niciodată să nu mă recompun, în afara ta.
Să trag obloanele și să las atomii să te caute, pe dinăuntru,
Sa fiu lumina fuziunii, angoasa respingerii lor.
Iar când fiecare dintre ei își va fi găsit perechea sau va fi dispărut,
Să mă piardă fără urmă conștiința ta.

Și să fiu în natura ta, veșnicie!
Ca un fluviu fără glas,
Al cărui amonte s-a evaporat deja din tine
Și plouă în aval de nimeni.

Pentru noi cine se mai roagă?

Nu-mi invidiez copiii pentru ștafeta pe care o vor prelua și tăria de care vor trebui să dea dovadă. Sper sa le pot transmite cât am primit și cât am adăugat în plan spiritual. Am primit de la părinții mei credința că ai nevoie de o credință. Și am primit de la părinții mei credința că există credință bună și credință rea. În esență am primit smerenie și speranță pentru inimă. Această credință se opune total post-spiritualității predominante actual în societățile occidentale printre care, România face atâtea eforturi să se numere.

Continuă să citești Pentru noi cine se mai roagă?

Ce mâncăm în picioare și ce stând jos în Frankfurt – II

Partea 2: Ce mâncăm stând jos

Dacă avem ceva timp și o poftă sănătoasă, ne putem lăsa curiozitatea culinară să zburde în voie căci, vă asigur, balta are pește, la modul figurat, căci la modul concret, cu peștele chiar stăm cam prost.

Dar hai să vedem cu ce stăm bine: bucătărie internațională foarte variată și de bună calitate, restaurante fusion selecte pentru fițomani, restaurante mici de cartier, ieftine și bune, bucatarie locală germană, cu 2-3 preparate, care trebuiesc musai încercate.

În centru, chiar lângă Zeil, strada pietonală și comercială principală, poți mânca unul dintre cele mai bune steak-uri pe piatră încinsă (vulcanică) din zonă: ți se aduce roca sfârâind la masă, o bucată superbă de vită argentiniană, sosuri si garnituri la alegere. Restul, depinde de tine și e bine așa:

BUENA VISTA STEAKS & TAPAS

Buena Vista Frankfurt/Main În afară de steak, au un platou cu tapas, de fiecare dată altele, care se cere încercat … de fiecare dată.

 

 

 

 

Continuă să citești Ce mâncăm în picioare și ce stând jos în Frankfurt – II

Ce mâncăm în picioare și ce stând jos în Frankfurt – I

Partea 1. Ce mâncăm din picioare

Frankfurt-ul de pe malurile Main-ului – cel de pe Oder e un orășel mic, lângă Berlin – nu prea e de vizitat, aici e de locuit, muncit, studiat, furat, stat de geaba pe banii statului sau tratat în spital. Orașul excelează prin infrastructură, sedii centrale de concerne, bănci și atmosferă internațională. Din orice motiv ne-am afla aici, mai devreme sau mai târziu, va trebui să mâncăm, iar la acest capitol, orașul poate oferi cîteva surprize plăcute.

Că suntem pe fugă sau nu, unele specialități locale se mănâncă mai bine în picioare, adică la chioșcuri, tarabe sau rulote. Primul lucru de gustat este cârnatul de vită, Rindswurst-ul, oferit, atenție, sub două forme, fiert și la grătar. Cel fiert nu merită, cel la grătar însă e delicios, cu o tonă de muștar, ieftin (ca. 2€) și hrănitor. L-ai luat din gară, sau de oriunde vezi un chioșc cu de-ale gurii, dar nu din acelea cu un turc, un cuțit mare  și un rotisor de șaorma în spatele tejghelei. De acele chioșcuri ne ocupăm imediat, că-mi lasă și gura apă. Există, ca la orice specialitate și un loc legendar, unde se găsește cel mai bun Rindswurst din Frankfurt, preparat în măcelăria proprie și servit cu șpil. Iată-l, dar nu e central, e in partea de est a orașului, Ostend:

Continuă să citești Ce mâncăm în picioare și ce stând jos în Frankfurt – I

De ce nu ține “Je suis Charlie”

Charlie-Hebdo-LickNepotrivirea

Domnul președinte Iohannis a înlocuit poza de profil a paginii sale de Facebook – cea de care s-a ajutat cu atât succes în campanie – cu textul “Je suis Charlie”. Pe frontispiciul Arcului de Triumf din Paris a apărut același text. O grămadă de personalități simt nevoia compulsivă de a declara că sunt sau nu sunt “Charlie”. Oare ce mesaj clar, răspicat și responsabil, de-o gravitate corespunzătoare evenimentelor au vrut ei să ne transmită? Toți și-au umplut gura de cuvântul “solidaritate”. Cu cine? Cu victimele ca persoane? Păi aceștia sunt decedați, tocmai află la prima mână cum se desfășoară orgiile între zei. Nu știu ce rost are să te solidarizezi cu niște persoane decedate. Nu mai bine te-ai solidariza cu cei rămași în viață, lider politic fiind? Normală față de victime ar fi fost exprimarea de regrete, simpatie, condoleanțe, în nici un caz să te declari “Charlie”. Dacă victimele ar fi fost șomeri, ce făceai, te solidarizai cu serviciile sociale, sau la moartea lui Dali te declari ceasuri curgătoare? Iar apoi chiar declarația “Je suis Charlie” nu înseamnă solidarizare ci identificare. Poate dânșii se identifică cu produsul “Charlie” sau cu valorile pe care cred ei că acesta le reprezintă, caz în care noi ar trebui eventual să credem că Iohannis, Merkel sau Hollande sunt adevărate fântâni arteziene de umor, gândire creativă, îndrăzneală și lipsă de prejudecăți. Evident, această identificare nefericită i-a scos din sărite pe supraviețuitorii din redacția numitei reviste, care au declarat prompt că vomită pe “je suis charlie”-iști. Evident și declarația nu sunt “Charlie” e o aberație. Păi cum ai putea fi?

Mesajul

Dar să nu fim mefianți, aleșii au vrut cel mai probabil să spună că susțin libertatea de expresie și condamnă terorismul, mesaje de o platitudine înspăimântătoare, mai ales în condițiile de război în care ne aflăm. Și ar fi bine dacă ar fi doar platitudini pornite dintr-o amorțeală, apatie sau evaluare greșită a situației. Din păcate, lipsa totală de mesaj, asociată cu adoptarea unui slogan complet nepotrivit trădează un singur lucru: frică, frică palpabilă, dacă privim chipurile șefilor de stat, adunați braț la braț in centrul Paris-ului, vrând parcă să demonstreze: frigul (frica) nu ne învinge, ne putem incălzi între noi. Și din păcate cu asta și rămân, încălzitul între ei și bătutul pe umeri – și ei, și noi – liderii europeni neavând nici măcar hotărârea clară de a se opune islamizării și scindării societăților lor, darămite o viziune de abordarea a problemelor care au dus la atacurile de marți.

Continuă să citești De ce nu ține “Je suis Charlie”

Ziua cea mai lunga

C. are o afectiune a aparatul locomotor numita boala piciorului de plecare. E intr-o permanenta mutare, intre Frankfurt si Bucuresti, cu familia de 4 capete si tot calabalacul. Asa se face ca de cand s-a intors ultima oara in Romania, in 2012 se gandeste tot timpul cand se va reintoarce in Germania. Prietenii cu care nu se vede in fiecare zi il intreaba mereu pe unde mai locuieste, familia se intreaba unde le e casa, numai el nu se intreaba daca e totul in regula cu el. Dupa cum am spus, el isi luase biletul de avion cu plecarea din Frankfurt, unde credea el ca se va fi re-re-re-restabilit pana atunci. Asa se face ca R. si B. s-au intalnit cu C. abia in Amsterdam, pe 25 Martie, el zburase cu o seara mai inainte la Frankfurt, unde dormise in Hotelul “Scumpul mai mult pagubeste”, langa terminalul 2.

De pe Otopeni, C. il suna pe R inainte de plecare:

C: “Gata frate, facut bagajele?”

R: “Facut nimic, fac diseara, da’ facut check-in pentru B. si mine, loc la culoar, randul 23.”

C: “Cum puii mei, la rezervare primisem randul 29 si B. avea loc la geam, care era de fapt locul meu!”

R: “Da, pai asta e, tie n-am putut sa-ti fac check-in, am facut pentru mine si B.”

C. avea deja pulsul 150, astia ii incurcasera rezervarile si pierduse locul la geam. Asfel de amanunte sunt existential importante pentru C. Minutiozitatea cu care planifica orice detaliu destinat sa-i asigure confortul si non-efortul este demna de talentul sau organizatoric, perfectionat intr-o deja lunga cariera manageriala. Majoritatea prietenilor sunt exasperati de consecventa cu care C. se inconjoara de confort in permanenta, evident inclusiv B. si R. Cateodata S. face exceptie de la asta. De ce? Bucuria lui C. de copil fara o grija pe lume atunci cand e invingator in lupta sa pentru confort si rasfat, in datile in care nu-l enerveaza de sa-i plesneasca jugulara, ii atinge o coarda sensibila  smulgandu-i chiar un zambet.

Oricum, dupa aflarea incurcaturii, cu 10 minute inainte de imbarcarea spre Frankfurt, C., surescitat, il suna si pe B.:

C: “Salut frate, tutto, bene, tutto, pronto, tutto e pagare?”

B: “Ce faci C.poaca?”

C: “Ahm, frate, ai luat tuica si papucii lu’ S.?”

B: “Da C.poaca, luat tuica, d-aia buna, ambalat, trecut pe la nevasta-sa, luat papucii, totul OK.”

C:”Auzi frate, aaaa cu locul ala, voi acum ati facut check-in pe alte locuri, si locul tau, care era de fapt locul meu, ca eu facusem rezervarea si care era la geam, nu mai e la geam acum.”

B. cam perplex: “Da ma C.poaca, lasa ca vedem noi, iti dau eu locul meu.”

C: “Ba da locul tau era al meu, de cand l-am rezervat, ca l-am rezervat intai pe-al tau, direct de pe site-ul Delta si dupa aia…”.

B.: “Da ma C.poaca, linistestet-e! Hai, ne vedem in Amsterdam”

Evident, C. trebuia sa-si faca – in drum spre Frankfurt – un plan pentru a castiga locul la geam, cu orice pret.

25.04: C. ajunge, dupa o trezire oribila inainte de 5 AM la check-in-ul AirFrance din terminalul 2 gata nervos, zborsindu-se inca de la paznicul (de culoare) care intampina pasagerii inainte de check-in ca a avut loc o eroare, i s-a dat locul gresit etc. Dupa discutii aprinse ramane sa negocieze schimbarea locului la gate in Amsterdam. Off to Schipoll intr-o musca de CityHopper KLM.

In Amsterdam: pauza de aprox. 3 ore, pentru C. tigarillos din free-shop, pentru B. si R. un sah relaxat pe genunchi. Se intalnesc cu totii pentru prima data tocmai la gate. C. trecuse, cu tupeul dat de pasaportul german in 3 minute de interviul de intrare in US, care se facea deja din Amsterdam si ii astepta iritat pe ceilalti doi ca sa inceapa scandalul cu locul. B. cu alte griji, statea de 20 de minute cu domnii de la “profiling”, care-l descuseau aproape “corporal”,  dandu-i de inteles ca nu-s extrem de hotarati sa-l lase sa treaca. Cand in sfarsit se intalnesc bucuria e scurta. C. il ia pe B., care evident vroia si el sa se relaxeze si il taraste spre doamna de la Delta Airlines care urma sa coordoneze imbarcarea.

C.”Doamna, sunteti ultima persoana care poate indrepta aceasta eroare oribila: prietenul meu – arata spre B. – a primit la check-in alt loc decat cel asignat la rezervarea biletului! Locul e mai prost, nu e la geam. Va rog sa faceti in asa fel incat el sa primeasca locul la geam inapoi si noi sa ramanem toti 3 impreuna”.

Cu toate ca posesorul locului in cauza, B. nu avea de reclemat nimic si ca linia aeriana nu garanta locurile din momentul rezervarii pentru pasagerii din Economy Class, doamna de la Delta, tocmai cand incepuse imbarcarea cheama prin difuzor posesoarea locului la geam, culmea, chiar o batranica simpatica si-i schimba locul pentru a i-l da lui B., care i-l da lui C. Se restabilise in sfarsit armonia universala, egalitatea in favoarea celor care merita. Era totul OK.

Realitatea apasatoare a “zilei celei mai lungi” incepe sa-si arate amploare cand ni se reamintesc, imediat dupa decolare, datele zborului:  Plecare la 10:25 dimineata, zborul pana la Minneapolis: 10 ore si 10 minute. La sosire va fi abia 13:30, in loc de 21:30 cat ar fi fost in Bucuresti si va urma o escala de vreo 4 ore, un zbor Minneapolis – Denver si o calatorie cu masina de 400 de KM pana la destinatia finala: Grand Junction.

Pana una alta C. se bucura de locul lui la geam, B. se exerseaza in tacere, iar R. isi incepe jocul cu esarfa lui pestrita: de fiecare data cand il privesti e in alta pozitie, indeplinind alt scop, ba e banderola de cap, ba gat de helanca, ba banda de pus la ochi. E fascinant sa te uiti la el, parca de fiecare data il apara de alta suferinta, sau potentiala suferinta. B. si C. comenteaza putin, B. face cateva glumite din alta liga, nu a lui, mai jos, iar C. nu rateaza ocazia sa-i scoata pe nas comparatia pe care o facuse mai devreme intre umorul lui C. si cel al unui prieten comun avocat, sa-i zicem Bre Vere, la care vorbitul are o dimensiune mai ales cantitativa … indeosebi mare, adica multa, torentiala.

La un moment dat apare haleul, se da pui sau vita: “Sir, would you like chicken or beef today?”

B. “C.poaca ce e today?” – in timp ce Stewardesa astepta zambind fortat raspunsul.

C. “B., zi beef sau pui, “today” nu-i nimic!”

B. alege iritat pui, convins fiind ca a ratat meniul zilei, dar il lasa totusi rabdator pe C. sa-i explice haioasele formule de politete americane gen “how are you today, Sir?”

Intre reprize disparate de somn, ne tin de urat filme, ca “Dallas Buyers Club”, iar pe C. mersul din ce in ce mai des la WC, indigestie, sigur din Germania, de la hotelul ala, “Scumpul, bla bla bla”…

In coborare spre Minneapolis, apar vaste tinuturi acoperite de zapada, pai parca plecasem in vacanta cu soare, pantaloni scurti si slapi!

Minneapolis

Pilotul ne ofera cateva detalii despre destinatia noastra. La fiecare pomenire a orasului Minneapolis sau a aeroportului MNS, pilotul ne aminteste de relatia de fratie intre Minneapolis si St. Paul. Se pare totusi ca producatorii de la Hollywood vad lucrurile usor altfel: noi in Romania nu auziseram pana atunci de orasul St. Paul.

Ajungem la sol, afara zapada, inauntru coada. Ni se explicase in Amsterdam ca indiferent de destinatia finala (la noi, Denver) primul aeroport in care aterizezi in State, este si locul unde se face intrarea in tara, iti iei in primire bagajul, tot tacamul. La coada, din 10 meregeau vreo 4 ghisee, ne amestecam cu un grup de copii nemti, maxim clasa a IX-a, venisera si ei in excursia scurt pana-n state, imi aduc aminte de excursiile noastre cand eram mici, cea la fabrica de zahar de la Bod fiind fost printre cele mai lungi. Bine, suntem si batrani… Deasupra ghiseelor un anunt mare ne indemna sa mergem la toaleta in aceasta sala de asteptare, caci: “No restrooms beyond this point” (scris in 3 limbi, dintre care a doua chineza). Adica, in toate SUA nu exista toalete?!?

Dupa cam jumatate de ora de stat, oboseala si amorteala de dupa zborul de 10 ore isi spunea cuvantul, ajungem la ofiterul de frontiera: Homeland Security Officer. C. si R. trec dupa cateva intrebari standard cu zambetul pe buze si ajung intr-o sala lunga, ponosita, cu doua benzi de livrare a bagajelor vechi si clapauge. B. ramasese in spate, ba si i-am zis sa nu faca glume cu oficialiii americani! R. e prima oara in USA si prima observatie e legata de aspectul invechit, ponosit al aeroportului, adica nu e ca-n Germania sau Elvetia unde totul e nou si luceste. Da, nu e. Trec 15 minute, B. nimic, vin bagajele pentru toti trei, B. nimic. A trecut peste juma’ de ora pana sa apara B. explicandu-ne calm si inexpresiv ca granicerul ii retinuse pasaportul spunandu-i ca-l va recupera la urmatorul ghiseu. Urmatorul ghiseu era controlul bagajelor, si nu era ocupat. Cand in sfarsit a aparut cineva, n-a stiut altceva sa faca decat sa-l caute in bagaj pe B., desi nu aia era problema de fapt cu el. Am aflat pe parcurs: B. nu incercase sa faca glume cu granicerul, dimpotriva, incercase sa fie serios, atat de serios, incat a inceput sa se balbaie. Saracul isi facea probleme ca engleza lui nu e suficienta, negandindu-se la milioanele de Pablo, Sancho Pancha si Li Xi care trec zilnic granita aia, fara sa rupa nicio limba, fara sa stie de capul lor. Asta, sau B. chiar e agent secret.

Ajunsi in sfarsit toti 3 pe pamant american, C., original ca-ntotdeauna, nu ca el iese afara, sa inhaleze si el niste aer de Minneapolis si sa bage o tigara, B. si R. raman in zone de transfer, mai erau 3 ore pana la zborul spre Denver. Dupa vreo ora se reintalnesc la un Fast Food Subway. C. cauta disperat Pizza, stomacul lui nu poate accepta altceva, e deja pe pastile. Primul contact cu dozatoarele uriase de Cola , portiile imense de orice si personalul de serviciu cu un vocabular de 20 de cuvinte, din care n-ai voie sa-l scoti ca l-ai pierdut. Te duce cu gandul la una din culmile intelepciunii romanesti, care zice ca “al mai prost si mai prost om, ii Americanul”. A, si primul contact cu preturile mici: un pahart urias de cola cu refill la infinit, 2 $, cu 2,5 €, un sfert de ora de masaj pe scaun: 5$, etc. Interesante sunt si standurile cu lustragii de pantofi, evident toti fara exceptie de culoare, care la prima vedere par mandrii de meseria lor, n-as stii sa va spun cum ar parea la a doua vedere.

3 ore in starea noastra e un timp lung, C. si-l umple cu drumuri dese la buda si masaj pe scaun la 5 para, ceilalti doi, facand misto de el.

Pe drum spre Denver, zbor linistit, se doarme, deja ne simtim ca la cercul polar, nu se mai face noapte odata! Ajungem in jur de 9 PM, adica 5 AM a doua zi acasa, adica 24h  de la ultimul sculat. E un fel de high, iar cand apare S. la iesirea de la gate high-ul devine suprarealist, ne ia in brate cum numai el o face, dar vocea cu care ne mana suna cumva din departare. Omul e energizat si hotarat: “Baieti, gata, incepe distractia!”, “Revelion”. In timpul asta, pentru noi, o perna si un pat orizontal, par ca mantuirea de dupa iertarea pacatelor. Pana la urma e foarte placut acest high suprarealist, armonie a intregirii care se continua cu hipnoza bagajelor defiland prin fata ochilor nostri pe banda, unul dupa altul, asproape o ora. Chiar, de ce stam de atata timp in fata benzii? C. si R. si-au recuperat bagajele .. Da, asta e, lu B. nu i-au ajuns bagajele! Ce-o fi? Or fi gasit hamalii tuica pentru S. si au uitat bagajul in Minneapolis? Sau au gasit arma secreta a lui B.? Iarasi B., eternul B. in nepotrivirea lui cu sistemul american… In timp ce R. si C. se abandonasera in seama starii lor, S. era deja la biroul de bagaje pierdute incercand zambitor sa faca scandal. In acest moment apare o perspectiva extrem de ispititoare pe firmamentul restului de zi: sa ramenem in Denver peste noapte, in asteptarea bagajului lui B.: adica o perna sub cap in mai putin de doua ore, crazy shit, man! C. se baga in vorba in biroul de bagaje, ca sa fie bine, sa nu fie rau, Doamne ajuta. S. il da afara pe loc. E prea tarziu sau prea devreme pentru nervi. Incredibil, primim promisiunea ca bagajul sa fie livrat a doua zi dimineata cu un avion special direct la Grand Junction, pe aeroportul lor cat o pista de triciclete. Ba, daca voi credeti in asta, be my guest, what do I care, isi zice C. si pornim sa ne luam masina in primire cu autobuzul. Mai sunt si alti oameni care merg cu acest autobuz, intre terminal si parcarile pentru rentals, da luam noi in primire totul. Dupa o tigara binecuvantata, il luam la p.. pe sofer sa bage odata mare ca ne grabim. Omul, indian fiind, se supune. 🙂

Ajuns DENVER

Cred c-am mers ceva cu autobuzul ala, cat sa ne imaginam cum ar fi trecut prietenul nostru iubit ramas acasa, cel de pe alta planeta de interviul de intrare si controlul de pasapoarte, sau nu. :). Plus, povestea din Londra, in timpul escalei lui S.: O doamna, varsta medie, trece de security (in Londra in mod exceptional si la coborarea din avion) si-l interpeleaza extrem de natural si hotarat pe ofiterul de securitate englez sadea cu turban:

“Auziti, eu vreu sa ajung la Fionix, pe unde o iau?”

“Excuse me, madam?”

“La Fionix vreau sa ajung, pe unde o iau???”

“Madam, I’m sorry, I don’t speak your language.”

La care S. nu se mai poate abtine:

“Doamna, lasati-l, nu vedeti cat e de prost, nu stie Romaneste!”

“Da zau ca-i prost, nu-ntelege nimic. Eu nu stiu englezeste, el nu stie romaneste, sa-l vedem cum se descurca acum!”

S. e perplex si incantat, o faze ca asta ii lumineaza cate o zi intreaga, evident doamna primeste tot suportul necesar.

Pana la parcare, am mai avut timp sa ne imaginam cum ar fi trecut prietenul nostru extraterestru de controlul de securitate, dupa oboseala incepea sa se asterne linistea… Dar mai aveam o discutie lunga, eventual o coada inaintea noastra la biroul de inchiriat masini. Cand ajungem acolo, S. ne duce direct la masina, masina noastra, cea care ne va duce vreo 2500 km, o inchiriase deja si ne astepta cuminte intrßo parcare intunecata, ma rog, teren viran:

image

Bagajele incap la fix si ne punem pe drum, capitanul nostru la volan, B. in fata langa el, R. pe randul din mijloc, iar C. in spate, intins pe bancheta din spate cu gandul la somn si la confortul lui. Tocmai se lasa noaptea in Denver, orasul drogatilor legali, in care nu ai voie sa fumwzi in baruri decat daca fumezi iarba. Aveam 450 km inainte noastra si de trecut muntii prin cea mai mare regiune de ski a US.

B., care trebuia si promisese c-o sa-l tina de vorba pe S. adoarme instant, sforaind permanent, dar cu pauze lungi, intr-un fel foarte saltaret. Prima oprire la o benzinarie, ocazia pentru C. sa trateze WC-ul cu meniurile din avion si sa se mute langa S. la plecare. WC-urile americane in care nu curge apa de sus, ci se “umfla” de jos pana aproape sa dea pe afara, facand sa danseze excrementele, in functie de consistenta un moment, inainte de a le suge in pantecul lor…

Din nou curbe, tuneluri si paduri … si somn. Trecem prin Aspen, fitosenie de statiune de ski, mai ceva ca Poiana Brasov 🙂 Iarasi curbe, paduri, asfalt mangaiat de lumina farurilor, un stop de pipi in tufis intr-o benzinarie inchisa si iarasi curbe si faruri. Un panou anunta: “Sharp curve”.

C.: “Curve Sony” – funny

S. care culmea, mai era treaz la volan: “Curve Akai”

C.: “Curve Kastan”

S.: “Curve Sanyo”

Curve si iubire … zzzzzzz, S. ramane singur pe ultima suta de KM. El stie cum a gasit la periferia oraselului Grand Junction minunatia de Best Western primitor, cu o receptionera complet derutata cand ne vede fetele si actele si primul pat cald si primitor dupa 32 de ore de la inceputul zilei celei mai lungi. In drum spre cotet ne trece pe langa urechi indemnul lui S.: “Maine la 7 plecam”. Yeah, right!

image