Zi de zi mergem la birou, sau mai nou mergem la birou stând acasă. La birou avem colegi, șefi și subalterni, cu care formăm diverse găști superficiale, care au la bază un armistițiu subînțeles, ne ajută să aflăm din timp de unde ni se trage. Și apoi, e incredibilă creativitatea colectivă unită în jurul scopului unic de a face timpul să treacă mai ușor. Aici se ascunde geniul colectiv, nu doar în corporații. La servici le-am cam văzut deja pe toate: succes, insucces, săpat pe la spate sau sfidare pe față. Nu mai suntem atât de preocupați de promovare, diversificare, ci de poleirea templului, a mărcii personale la care tot sculptăm de zeci de ani.
Acasă copiii ne-au crescut, ce-am apucat să-i învățăm, să fie primit, restul îi învață greutățile și telefonul. Ne îndreptăm cu pași siguri spre constatarea detașată a faptului că nimeni nu schimbă cu adevărat pe nimeni și ceea ce părem a fi la un moment dat, e determinat de energia și cerințele diferitelor anturaje din care facem parte.
Iar acesta, anturajul, e marea noastră constantă de ani buni încoace. Redând ca un ecou statutul social, concepțiile și obișnuințele noastre, anturajul este scheletul, paznicul și portarul bulei noastre din ce în ce mai stabile, mai impermeabile. Pereții bulei noastre sunt de cărămidă, bine antifonați, avem jaluzele controlate de pe smartwatch, lumină ambientală și încălzire prin pardoseală. Bula noastră e cel mai confortabil loc din lume. Da, mai vedem lucruri noi, cunoaștem oameni interesanți, ne inventăm hobby-uri, dar toate acestea defilează prin fața noastră precum animalele la zoo. Nu ne zdruncină, nu ne schimbă din temelii. Alunecăm controlat pe o porțiune lină a toboganului vieții noastre, responsabili, conținuți, stabili, în afara dramei.
Dar n-a fost mereu așa.
A fost o vreme în care multitudinea de căi de urmat, de feluri diferite de a fi ne amețea. Ne amețea atât de tare, încât uneori ne refugiam în excese, chiar și când nu ne ardea. Sau în citit, în filozofie, în aroganță sau în toceală. Asta când aveam puțin timp, când nu eram îndrăgostiți. Era o vreme în care fiecare zi era un experiment: cu ce ne îmbrăcăm, ce mișto-uri mai facem, cu ce prof ne mai luăm, ce mai îndrăznim. Cât au fost de importante rezultatele acestor experimente pentru devenirea noastră? Da, eram și atunci în bule: erau tocilari, golănași, erau rockeri, depeche-ari, erau purtători de Levi’s 501 și botate, erau piloși, șmecheri, fraieri sau miștocari, erau cei cu Matematica și cei cu Româna, etc. etc.
Atunci bulele noastre de săpun erau spații frenetice, de afirmare, de autodefinire, trebuia să ne exagerăm diferențele pentru a părea unici, a aparține.
Când ne reîntâlnim la un teanc de ani, emoția revederii, familiaritatea, e însoțită de o discretă jenă: ne regăsim cei ce am fost, retrăind roluri reconstruite din memorie, dar cine stă în fața noastră acum? În același timp, parcă fiecare, într-un gest de tandrețe, încearcă să se reducă la partea familiară, ca să nu complicăm lucrurile, să nu stricăm vraja…
Toate astea m-au lăsat cu o curiozitate persistentă, un dor: dorul de a simți partea nefamiliară din noi, de a reactualiza memoria. Cum ne-am definit și redefinit în acești 30 de ani? Ce-a mai rămas din noi și ce s-a adăugat? Cum am ajuns din tocilar boem, din miștocar filozof, din bezmetic părinte?
E poate o șansă unică, o crăpătură în bulele noastre de cărămidă, o șansă de a ne cutremura.
